pictorului Hieronymus Bosch


gustul-amărui al
frunzelor roșiatice de arțar,
se mistuie-n
aroma ademenitoare a
dulceții de gutui//
indra
potolește setea crizantemelor
cu picături de nectar.

abia scăpat din grădina deliciilor,
un greiere beat de plăcere
se rostogolește pe-o frunză de rostopască.
nici aproape, nici departe de
umbra remușcărilor.//
oglinzi reflectă-n
ochiuri de suflet
confruntări.

s-a crăpat de ziuă;
fluturii nopții încă roiesc
în jurul unei idei strălucite;
printre ghemele păroase ale-oțetarului roșu,
o broască țestoasă-alene, trece.//
pe carapacea-i rece,
duce spre veșnicie
enigma stelelor căzătoare.

zilele s-au subțiat;
șarpele-ncolăcit
s-a ascuns în taverna spiritelor;
la intrare,
sibilele scriu profeții pe galbene frunze.//
strigătul cucuvelei,
rătăcind prin pădurea de carpini,
adâncește uitarea.

ce-și mai amintește omul-copac?
ce gânduri perfide a presărat printre trandafiri?
căte zile-pierdute-n trândăviri lascive,
i-au desfoliat
trupul de vlagă?//
zâmbetul insidios
atins de limbrici,
nu spune nimic.

împinși de ambiții mărunte,
pe scara desăvârșirii,
ne poticnim.
un vânticel-searbăd, de toamnă,
duce-n pustiul simțirii //
câteva
cireșe amare, mure zemoase, seducătore căpșuni-
emblema ispitelor lumești.