Ochii mei înlăcrimați să își tragă înapoi lăncile
Dacă cumva lacrimile mele de acum cincizezi de ani ți-au rămas sub picior,
Cum se sparg, da, prefă-te că le crâmpoțești bine și dur de dulce pentru că
Pot să îți ude picioarele, nu o să mă mai ating
De picioarele tale,
Dacă se spetesc să te ude, iar tu nu crezi în cincizecime,
Ți-aș spune că nici eu, dar carnea mea plânge,
Crucea este o îmbinare de mâini de la stânga la dreapta,
De căpătâi, se atinge, și de vârful picioarelor ortodoxe sau catolice,
Este durere,
Nu ești tu/eu prost, iar pietrele din carnea mea au udat stele,
Eu sunt făcută de pietricele,
Umeda lor arătare,
De sub fântână,
Piatra ei veche îmi stă în cuvinte, fântâna cea veche,
Sunt prea aproape de umedul parfum de petrecere, nici pantofi pentru serată să nu am,
Unul dintre ei mi-a căzut acolo unde trebuie,
Pe unicul fulg de zăpadă,
Pe nasul mărului din inima mea, m-ai iubit? Te salvez karmic.
Până când ți-am vorbit numai pe neînțelese.
Un pahar de șampanie,
Alice spunea să mă uiți repede, iar eu cred în Alesia,
Alesia se joacă și nu vrea să te deranjezi pentru ea
Dar și ceilalți...
Am copilăria, în mine, și înțeleg copiii care îmi piaptănă părul să îl vezi tu,
Mi-am făcut, da, de rost, mâinile mele se joacă pe câmpii cu bătrânul porumb,
Numai ”mărule”, păzește-te, de fapt,
Îmi adună chipul și îl ascunde, să nu dai decât de fericire,
În altă viață, jur că aș fi vrut să fiu educatoare,
Maturitatea unui copil mic mă atinge pe drumuri, pe unde umbra mea se dezvelește
Iată aleile cum vin ca să mă țin pe mine în brațe, îmi sunt dragă mie,
Dinăuntru, se vede numai sufletul cum susură fără întinăciune,
Îți dau puțin mătasea albastră,
A ”mărului”,
Ce e Alesia, vin zăpezile, ți-e dor de o mașină de deszăpezit, Alesia,
Dacă o să văd un camion cu zăpadă o să mă urc în el și o să trag foarte bine prelata,
Voi împărți la zăpadă și bulgări pentru săraci
Ei nu au niciodată nimic, dar când ninge din abundență toată lumea se bucură,
Oameni să se facă,
Oamenii de zăpadă să crească foarte mari și să ne uimească
În rest, mugurele primăverii este lipit foarte strâns de doina din mine,
Sunt muguri pe jos și nu știu de ce au căzut la pământ, dacă s-a făcut din nou primăvară
Unde e floarea... Floarea... Nu o să se mai ”rodnicească”
Dacă mugurii au căzut, mai înainte, înseamnă că o floare nu a existat de fapt niciodată
Iar inima mea îmi sunt laleaua și bujorul nenăscut
Ce ți-aș spune,
Cred în umbrar, este plin de lalele
Sunt roz,
Sunt un fost prunc, te visez pentru că nu m-ai cunoscut tu, liană prea tristă...