e atât de bine să nu mă ştie nimeni,
să bat drumurile de pomană
culegând privirile trecătorilor,
punându-le prin buzunare
colecţionându-le patina ochilor
iar la nevoie când nu mai am ochi pentru nimeni
să-mi pun în orbite alte vâlvătăi
alte lacrimi

ochi umbriţi, ochi de lumină
alţii au ochii închişi
doar ca să mă treacă cu vederea.
eu le spun tuturor bună ziua
chiar dacă în sufletul meu
e seară demult

uneori călătoresc cu autobuzul
pe aortele oraşului,
îmi compostez rănile deschise
să nu sângereze în neştire,
le ascund apoi sub sumanul
peticit cu promoroacă
să nu las privirile ascuţite pe ambele feţe
ale călătorilor
să-mi taie mai adânc în carnea fumegând
a durere:

- bilet sau abonament aveţi domnule?
spuse o duduie machiată strident
dar cu privirea molcomă.
- doar pe mine mă am şi mi-am deschis sumanul
ros de amintiri
în acel moment rănile mele care au prins rădăcini
s-au înfipt dincolo de fiinţă, dormeau.
da, sunteţi în regulă,
până unde mergeţi?
cobor la prima,
trebuie să-mi lipesc rănile
cu cât mai multe priviri
care mă ţintuiesc în trecut,
cu cât mai mulţi ochi care să-mi spună
că prezentul nu-i doar o iluzie
ascunsă într-o gaură neagră invizibilă
ce falsifică tot orizontul evenimentelor

iar noi: existăm, iubim, urâm, murim uneori,
fără să ne dăm seama
că viaţa este cea mai frumoasă poveste
ce se poate spune la căpătâiul nopţii
sau în miezul zilei pe o bancă singură
dar liniştită
de pe aleea privirilor cuminţi