de foame și de frică,
l-au feliat ăștia pe iisus
(n-aveau pe ce-și unge
cuiele de sicriu)
și ne-au umplut ceru’ nopții
de firimituri mici și albe.

câte unul,
care-a învățat să zboare
(sau să-și pună ștreangul la gât
și să se tragă-n sus,
tot aia-i)
se prinde cu caninii de cer
și ciugulește
câte-o bucățică strălucitoare
de pâine.

totuși, mizeria-i mizerie,
așa că iau și aspir cerul
de sus până jos
(trebuie să schimb cinci prize
ca să acopăr toată suprafața)
și-l las
perfect negru,
așa cum dumnezeu n-a reușit să ni-l lase.

cât de frumos
se izbesc păsările de tavan,
mor
și-atât!
așa de perfect l-am lăsat,
încât oamenii nu mai sunt siguri
dacă se uită-n sus
sau în ei
și, confuzi,
se-ntorc pe dos,
le curge cerneala de pe oase,
mor
și-atât.