vîntul a șocat frunzele asemenea unui strigoi cu ochii galbeni
care se uită la tine pe întuneric încît și aburul respirației îngheață
și urletul împietrește ca după vrajă

acum plînsetul frunzelor e galben și toamna își cheamă vîntul turbat
ca un pictor care se îmbrățișează cu pînza
un giulgiu care șuieră a pieire și face șerpii să ți se ascundă în vene

agonia muștelor se apropie de sfîrșitul lumii muștelor și
vara dispare în convoaie lungi precum caravanele spre alte deșerturi
aici a început să plouă iar deșertul din mine începe să înflorească

asemenea plantelor carnivore care în lipsa insectelor
îmi devorează inima și creierul și uneori e atît de bine
că îmi pun bocancii și iau o frunză sub talpă să-i arăt orașul să vadă

ce gol e, cît de pustiu e, cît de neprimitor e orașul acesta
fără tine.