Ca o aripă pe care
Cu cât o întinzi mai larg
Cu atât împingi mai mult aer
Și te înalți înainte curgând
Ca valul care se desprinde
Și spre mal își străbate
Apa trupului care
Îi curge-înainte.

Ca vâsla marinarului ce
Poartă în ea îndepărtarea
Devenirii corabiei de-a lungul
Golului prin care brațele lui
Îi împing trupul de lemn
Cum ar lovi repetat
Adâncind în rană
Același cui.

Sânii de la care timpul a supt
Lumina stelelor din care lumină și
Prin lapte rămâne ca într-o sticlă
Unde peste apele mării plutește.

În căutarea îndepărtări în care
Lumina de lumina ei se ascunde
Acolo ca vâslă și aripă sunt.