Sunt pregătită să-mi cos rănile. Să pot ieși dintre aceste dealuri uscate. Merg înapoi pe străzile orașului chiar dacă asfaltul e fierbinte și ustură. Dar orașul acesta e liniștit.
Motoarele lui torc. Clădirile se înalță spre cer.
Îmi pun masca. Când intru în el văd flori la balcoane.
Scanez totul ca pentru un test de anduranță.
Magazinele.
Trecerile de pietoni.
Semafoarele care merg în gol.
Oamenii care merg în gol.
Mă întorc înapoi pe dealurile prăfuite.
Orașul rămâne o rană pe pielea mea.
Soarele o să o usuce cândva, dar nu acum.
Am făcut o sută de fotografii alb-negru.
Le-am developat și în toate era o ruptură, ca atunci când
despici un știulete pe arșiță într-un câmp pustiu.
Am făcut o sută de fotografii și printre crăpăturile lor
se vedea bine doar soarele.
Un disc roșu, fragmentat, sfărâmițat.
O lampă de veghe lăsată noaptea să lumineze pereți goi.
Ca tu încă să mai poți vedea, ca tu să nu te mai împiedici
să cazi, să urli în gol. Să poți scana mai departe.
Supraviețuirea forțată.
Nebunia indusă.
Sunt aici. Inimi puse la macerat, scoase din baia de grăsime și
sânge, întinse apoi pe sârme.
Am făcut o sută de fotografii alb-negru și toate
au ieșit curate, contrastante.
Inimi curățate, ușor ciobite de vânt. Inimi încă hălăduind
prin orașe, mall-uri, parcări, blocuri moderne.
În tramvaie, în autobuze, mașini personale,
universități, alei înfrunzite, hoteluri de lux, avioane.
Inimi în corpuri ușor zdrelite, ușor
zgâriate, ușor unduindu-se ca rufele.
În fiecare după-amiază de vară. Neîncetat.