Ce îmi place cel mai mult este
Carnea trupul tău făcută din sare,
Apă și cuvânt ca pământul care
Va deveni margine imaginară
Prinsă de ochiul gândului
Agățat de vârful sânului
Tău îmbumbând înserare.

Și umbra aripii din care
Ființa ți se-întinde-a uitare
Ca adâncirea peștelui ce-înnoată
Prin trupul apei de-altădată
Care i se deschide din gol
Ca o îmbrățișare uitată.

Interior ce presează
Spre a se defini din rază.

Inimă care vibrează
Însingurarea în stază
Înainte de-ai înmuguri
Încopciată în albe stridii
Pe marginea unde cade în val
Ca o flacără ce se stinge la mal.

Tu, carne și fior, stare,
Chemare a celei dintâi visări,
Te rog, străbate-mă cum din ceruri
Fulgerul zeu lovește și își aprinde
Întinse din adâncuri diseminări!

De dincolo de smârcuri unde adorm
Mormolocii ce își visează enorme
Fințe de cuprinderi întinse care
Consumatoare de inimi prinse
În zbaterea lor primă pline
Din răsărit și însingurare.

Ce-mi place cel mai mult e umbra dintâi
Și ultima ei adormire ce mi se preface
În nesfârșirea din golul enorm
Încarnată în trupul tău ce
Mă consumă vorace!