e greu să pictezi tristețea
așa cum o injecta picasso
cu o seringă ruginită,
în chipul tinerelor lui iubite -
ca dintele fluturelui
în petala trandafirului de göttingen -
ca s-atingă succesul.

uneori, tristețea e un submarin,
,,stingerea, copii”
țipat în fiecare noapte, la orfelinat
la alții, însă,
e doar un măr lucios în plus,
pe lângă zece ciorchine de struguri
sau o mască subtilă ce atrage nebunii,
că ei îți iubesc trupul cel mai frumos
când nu ai alt material mai bun,
când n-ai trăit un berlin
după război.

e greu să pictezi tristețea
dintr-un loc unde nu cresc niciodată
căpșune, cireșe, săruturi de îngeri
unde nu suferă și lee hazelwood
în niște ruine langă care tinerii fac popas
în drum spre mare, ca să facă dragoste
și să uite.

e greu să pictezi tristețea unei fete,
când mă-sa-i dă o șuviță roz după ureche
în timp ce-i spune - ești doar o greșeală.
la fel de greu e s-o pictezi
într-o ladă plină cu jucării nespălate,
că și ele își trădează copilăria într-o zi
și când le atingi, își pierd culorile,
par bucăți gri de plastic din fabrică,
lipite pe canini de lapte.

e greu să pictezi tristețea de pe morminte
doar ai văzut că acolo nu plouă niciodată
fericirea e tăcere când alții plâng
și morții sunt voioși
că nu mai trebuie să accepte fragmente de roluri
și în altă viață.