mi-ai spus de atât de multe ori că mă iubeşti
încât am ajuns să cred şi eu în asta
dar în răsăritul iubirii mele
tu te mânjeai cu amurg pe chipul iubirii tale
am rămas ca prostu, îndrăgostit ca miezul de foc din lulea
pe când tu erai aproape de cel mai departe de mine
porii mi se incendiau
transpirând nocivităţi de singurătate
şi stăteam cu sudoarea aceea pe mine
bălăcind cerneală pe noroiul alb

nu mai e de râs, te iubesc cu întreaga mea nebunie
atingându-te cu braţele altui bărbat
braţele acelea care îţi pipăie în piele amintirea mea
buzele lui îţi întâlnesc pe gură buzele mele
degeaba te-ai dat cu ruj
nu poţi alunga gura mea de pe gură
chiar dacă nu mă mai iubeşti
celălalt ştie
că trecutul e o floare care nu se ofileşte niciodată