De dorul tău, înstrăinarea mă ține-n pădure
Unde ești, căci tălpile mele nicicând nu te-au pipăit?
Pe frunzele tinere, pe trupuri de gângănii târzii, ieșite afară
Le împing, cu piciorul, și mi-s dragi ca o mamă, și le protejez
Mă învelesc cu propria piele, stau în ciupercăria otrăvitoare
Nici melcul nu mănâncă
De deasupra un soare înțelept ca un furtun de apă roșie își lasă căldura, în frunze
Și tace și zace, solitarius roșu și gri
Și tata dădea cu furtunul acasă...
Îmi place mai mult noaptea, pentru că noaptea sunt mută
Din scorburi, o iepuroaică iese o dată la trei zile pline
O urlă puii
Și îmi spun că totul are un sens, în vechimi.
Să taci... Madame Naii,
Ce vechime să aibă o muncitoare durdulia se-ntreabă
Privind la furnică, cu încă o furnică în spate
Răsucită spre nevăzuta infinitate
Pun întrebarea
Numai că jumătatea de măr nu se mai potrivește cu cealaltă jumătate de măr
Și atunci cred că vreau să dansez puțin
Mă fac măr
Din nou
Însă, mi-e frică de un cuțit.
Să mai încerc să fiu măr, adamică dilemă și atunci?
Dar să privim vaporul cum foarte ușor își taie ancora, de la frânghii
În toate există cuțit, și în împreunări însă și între îndepărtări
Un nebun sau o gospodină mereu
Taie puiul în două
Femeia nebună priviți-o se îndreaptă spre marginea satului
Mi-e, câteodată, milă de ea
Are hainele rupte și doi ochi blânzi în cap care se rotesc
Pe când glezna mea este subțire cu brățară de argint căzând drept pe os
Care se topește, încet
Ca zăpada
Nu mă mai iubi pentru că este mult prea târziu, peste toate, în lume
Brățara mai zăngăne, încă, în praf...
Toate se învechesc, ca și prada de scorțișoară din lume
Sunt hărți, care duc depărtarea în mine și o pot descifra
Cum mai se simte din scorbura bătrânului arbore
Dar tu nu înțelegi din aceasta nimic
E un soi de dolce far niente
Care mă trage în peșteri cu gologani vechi de aur
Acolo este un izvor
Susură
Când ești însetat, ce e mai bun, aurul, apa
Să bei și, apoi, poți să ieși și afară din peșteră unde oameni te-așteaptă.