Iadul e pântecul din și în care crește raiul.

Adâncuri îi zvâcnesc din inimi scânteind
Ce-i aprind lumina care îi împodobește
Ființa ca pe orizonturi și forme
Cu uitări aprig înfiripate.

Cum prin construcții funerare Morții
De-a lungul vederii i se întinde
Memoria cărnii în care doarme.

Raiul iadului este golul ce îl ascultă
Aceia ce îi vibrează din înființare.

De aceea, în afara lui, totul este
Limitare construită din umbre ce
Împăienjenesc împărțind uitări
Din viitorul luminilor care
Le cresc ultima înnoptare.