și nu e mare lucru de zis. și acolo e tot la fel
ca pe aici, o lume în care nu poți privi oamenii
în ochi, unde durerile sunt aceleași, iar singurătatea e focul
pe care fiecare îl aprinde în speranța că va fi văzut însă
la fel ca pe aici, nici acolo focurile nu comunică între ele,

dar așa cum spunea bukowski, dacă te duci în iad e bine să te întorci
și să nu vorbești cu nimeni, să nu spui nimic
pentru că lumea te crede nebun.

nu știu cîți din iad vin în lumea noastră și se întorc înapoi
dar am băut odată cu unul și spunea că e pe drumul de întoarcere
că fiecare are iadul lui și de ce ar sta aici, în iadul altora
cînd, se știe, acasă e cel mai bine, în iadul de acasă
în iadul din viața ta e cel mai bine.

am fost în iad și m-am întors la fel
de beat de suferință de parcă m-aș fi întors de la crîșmă.
că nu te duci la crîșmă să lași durerea acolo, să scapi de iad
cum ai scăpa de un cîine răpciugos care se tot ține după tine, nu
te duci să vezi că iadul e același pentru toți și fiecare îl cară după el
cu un soi de mîndrie biblică, toți spun stai să vezi ce-am pățit eu
și îți arată iadul cum s-ar lăuda fără să-și dea seama că suferințele
sunt aceleași pentru toți.

am fost în iad și m-am întors
cu o floare de foc pentru tine, singura floare care nu se ofilește
și te face să te ofilești în locul ei. de aceea n-am îndrăznit
să-ți dau floarea asta din iad, pentru că și tu ești tot un fel
de floare a iadului, mă faci să mă ofilesc fără tine.

am fost în iad și m-am întors
fără prea multe de spus. atîta doar că în iad cerul era atît de sumbru și
întunecat de suferință încît pentru cîteva clipe am crezut
că m-am întors în timp, în ziua în care ai plecat,
cînd mă uitam de la fereastră cum te pierzi pe alee și
cerul era inflamat cu puroiul singurătății și ploua cu durere din aceea grea
de rămîneau gropi în cer, pe care fără să vreau le respiram,
le înghesuiam în mine.

am fost în iad și m-am întors
și am crezut că sunt nebun, dar știu că nu are nici o importanță
toate iadurile sunt la fel fără tine.