Când toate apele încep să cânte
Sub boarea ireală ce adie,
Palpită dimineața-n raze frânte,
Iar roata se pornește să descânte
Grăunțele alese la chindie.

Fantasme ale unor vremi trecute –
Cu sacii-n car venind din toiul nopții,
Neostenind de timpuri străbătute,
Ascultă cum chemarea se ascute
Și tremură ciudat în fața porții.

Când soarele se-nalță, se aprind
Și întru totul se însuflețesc,
Se strâng, se-ndepărtează, iar se prind
Și toată curtea morii o cuprind
Când strigă și apoi se învârtesc.

Pe tine vreau acum să te frământ,
Pe tine, aspră și bogată glie!
Pe tine, zdrobitorule pământ,
Te frâng și te adun într-un cuvânt
Până la margine de galaxie!

Țărână sunt și-n tine mă împlânt,
Dar nu să mor, ci să îmi iau avânt:
Lut învârtit în tril de ciocârlie!
Spirală suntem, ne-mpletim în cânt
Până de dincolo de veșnicie.