dragostea e o colivie în care uiți, puțin cîte puțin,
zborul. dar ce te faci dacă și zborul se petrece doar în interiorul corpului
în întunericul minții, ce se întîmplă cînd și norii sunt păpuși pe sfori
pe care le trage păpușarul universal. dragostea, acea aglutinare a existenței
în existența altcuiva, un fel de pădure a lui schrodinger în care copacii
au rădăcinile în cer și speranțele în pămînt.

să fiu cît mai fluid în existența mea. să fiu atît de simplu
ca o umbră de pasăre care se întipărește în piatră
după ce pasărea n-a mai putut zbura. să simt dragostea atît de puternic, atît de intens
ca o privighetoare care cîntă începuturile, care vorbește cu mîndrie despre strămoșii ei,
dinozaurii. ai impresia că ai descoperit zborul cum crede cenușa luată de vînt.

ea era frumoasă chiar și în ciorapi de mătasea broaștei.
mă bucuram de frumusețea ei pentru că atunci credeam în frumusețe fără
să fi știut cu adevărat că durerea nu vorbește despre frumusețea cuiva
ci despre urîțenia din tine, ca locul unei crime, împrejmuit cu benzi galbene,
nu vă apropiați, aici e durere. dar ea era frumoasă și dacă trecea prin piață
peștii morți oftau după ea pe tarabele cu pește, iar florile îmboboceau noaptea
ca și cum ar fi ținut-o în brațe.

ea nu e un chirurg care îți coase rănile. ea țese rănile, ea găsește toate firele nevăzute
din tine și le leagă cu ochii, cu buzele, cu părul, cu venele, cu mîngîierile ei
ca o batistă pe care acul crește un copac plin de fructe care nu mai cresc nicăieri și
senzația de foame e puternică și continuă și plină de parcă unghiile tale nu mai cresc
în afară, ci direct pînă-n inimă.

cînd se întîmplă dragostea vede și orbul și văzătorul că nu e nicio diferență
între lumină și întuneric.
n-ai nevoie de ochi să vezi dragostea, n-ai nevoie de cuvinte.
dragostea e un zmeu pe care-l înalți fără vînt, fără sfoară, un zmeu
care se înalță pînă se topește în soare.