Cărăm un mit c-atât putem.
Le dăm jar la cai domoli.
Ne aruncăm în vânt aleriu,
Spre lungile cărări pe un domeniu.
Nu mai suntem asiduu aşezaţi,
Timpul nu ne mai lasă, vremea.
Nu mai cărăm cu cobiliţa apă,
În schimb le punem greutăţi aiurea,
Celor ce ne iubesc de-a pururi.
Suntem mai mici în comparaţii,
Zâmbim malefic, uneori atrofic.
Le mulţumim mai rar, chiar ocărâm,
Pe cei ce ne ajută, să trecem praguri.
Sunt mulţumit că sunt aici,
Pe cel rotund, ce se învârte,
Îi mulţumesc celui ce-l îngrijeşte
Şi spun mereu când pot,
Mi-e dor.