Dacă am să îți șterg cuvintele
Mă întreb cum ai să-mi povestești
Despre ceea ce te-a durut înainte
De a-ți fi dorit să mi te dăruiești?

Și dacă nu mai ai din ce rostui
Amintirile care te dor pe interior,
Fiindcă de jur împrejur e un gol
De sens și de așteptare imens,
Atunci, mă întreb iar: în ce limbă
Ar trebui să vorbesc ca să înțelegi
Că pot exprima și fără a-ți spune
Ceea ce te doare și că tu visezi
Că ți se întind devenind viitor
Luminile ce te viermuiesc.

Lipsit de vedere, de miros,
De atingere și de gândul primar,
Articulat numai golului gol imaginar,
Fără a fi rostuit vreodată pretutindeni,
Ca primăvara în pomii tăi îmi cresc pinteni.

Gânduri despre ce nu e nevoie să spun
Pentru că deja era rostuit ca un sine.
Ca înălțime a cărei umbră întinde
Șerpuită îmbrățișare din minte.

Limba! Ea e pom înflorit!
Admirat primăvară de primăvară
Pentru culorile și parfumul cu care
Se îmbracă mereu ca pentru întâia oară.

De i s-ar șterge efemerul
Pe care ar urma să îl povestească,
Am privi-o fără a o mai putea rostui.

Ca pe imaginea sfinților zugrăviți
Spre a da dăinuire pereților bisericilor.

Aceia care par că poartă turle
Pe armurile ce le sunt pictate
Peste umerii și peste spate.

Culoarea și nu cărămizile zidurilor
Dăruiește nașterea bolții cerești care,
Rostuind rostesc în limba adâncirilor
Zugrăviri din spațiile lor elicoidale.