Mi-am pierdut vederea ca pe niște degete
De muzician ce nu-și mai amintește clapele
Pe care trebuie să le lovească pentru ca
În armonie sufletul să îi călătorească.

Un întreg de alb și negru intimat ritmat
Spre a adăuga orizontului din gol un sine
Fără de care adâncul din care se lasă lovit
Pare a crea arome de nesfârșituri divine.

Uitarea mă înfășoară azi cum trupul din carne
Și cuvântul prin ramuri de vibrări rostuitoare
Spre a rămâne dincolo de orice altă deșertare
Regăsită în golul vederii cu care atinge
Prin degete același lovit de dincolo
Al sinelui nesfârșit mai înainte.