tunarii bat clopotele azi, după cum se știe din vechime
minus cu minus dă plus, aici e pe invers, viață cu viață
dă moarte, copacii se scutură de petalele florilor abia apărute
se scutură și de păsări, liniștea e pauza dintre trageri,
ca pauza dintre două melodii pe vinil. dar încă mai e timp
pentru dragoste.

stăm pe pat întocmai ca într-un tablou, goi, cu pielea zîmbind
în lumina ca făina zurlie prin aer zburînd, afară poate fi orice anotimp
dar în noi a început primăvara și în ochii tăi se topește zăpada
în mine ghețarii și sufletele noastre sunt niște cetacee uriașe
care aruncă jeturi de apă care se ating.

la noi nu se trage, la noi sunt erecții de toate felurile. avem
erecția culorilor, cînd toate curcubeele se amestecă între ele, fac dragoste
și nasc noi culori, erecția sunetelor cînd atingerea tegumentelor face
o muzică neîncepută ca universul neînceput încă, erecția frumuseții
în care frumosul și urîtul ies unul din altul ca melcul din cochilie,

erecția inimilor, cînd inimile ne ies pe gură să se atingă, erecția uitării
cînd nu ne mai pasă de timp, de războaie, de tristețe, de nimic
erecția erecțiilor, cînd trecem unul prin altul ca două baloane de săpun.

clopotarii nu sunt la muncă azi. sunt doar tunarii iubirii
cei care ne bubuie mințile, ne bubuie sexurile, ne bubuie tot ce simțim
și apoi ne așezăm pe cearșaf, în tabloul nostru pe pînză
țesută de păianjeni vestiți, cei care știu să prindă iubirea.

fumăm și suflăm către ferestre să vedem făina luminii, a lumii
a fericirii, fumăm și bem un pahar de vin negru ca un doliu
pentru lumea asta muribundă în care existăm ca o scînteie
în noapte. dar una care luminează pretutindeni.