Te țineam în brațe cum ții o pasăre mare,
Așa îmi spuneam
Cum ții în brațe o rândunică uriașă,
O văzusem, de mică
La țară
Era făcută din bărbat și din femeie, era pruncul lor de târziu
Nu uitasem paiele care căzuseră peste mine ca să mă îngroape
Unde ești
”Sub pasăre. Pasărea a căzut peste mine. O rândunică uriașă...”
S-a surpat cuibul, șura, animalele au zăcut pe genunchi, bivolii, boii și caii
Ce faci?
Cad peste tine, sunt o pasăre mare, sunt un bărbat
Sunt însetat și înfometat de iubire
Soția m-așteaptă
Tu ești, soția?
Te țineam în brațe cum ții o pasăre mare,
Așa îmi spuneam
Ar trebui să deschidem geamurile la toată această tevatură, pentru că furnicile adună
Grâne, paie, fân, otavă, le vezi cu lacrima în spinare, ca pe o boabă de rouă
Ea era o pasăre prea mare
Apoi, desigur, văd cum vin sătenii, cu furcile
Mă dau afară, din ordinele lor,
Ei au colibe de paie,
Ei au lacrimi, și caii lor care mănâncă otavă și foc.
”Nu mă salvezi”
”Eu a cui sunt, te iubesc”
”Eu sunt femeie.”
Dar rândunica se uită o clipă în urmă, își deschide aripile ei imense
Și pleacă...

Să o chem, înapoi?
Găurile de la urechi sunt umplute, cu fire de iarbă
Logodne prea vechi să se-absoarbă
Drept în suflet, dacă sunt soția ta, iartă-mă...
Scuze.
Nu plânge!

Rândunică, vine iarna, iar eu am doar o bundiță cu care să te acopăr...
Ești mare... forfotești, mult, din aripioarele-acelea...