Coordonată
ploaia tocea cuvinte scurte
din propria cădere
în aripări volute.

Imaginea tăcea ca o hârtie
ce aștepta în carne
cuvântul să îi scrie.

Lumea își dorea să îi crească
pe margini universuri
unde să se risipească.

Vremea mi se umplea de nori
și umbre înjghebate
sub streșinea cu flori.

Calea se întindea din mine
peste un niciunde
care se naște mâine.

Tu, ca cerul plin de îngeri,
în suflet îmi cobori
cu-înlăcrimări și plângeri.

Coordonată
ploaia devenea o furtună.

Cum să o rostuiesc
din picături de humă?