„Unde se moare? Unde să mor
Când nu mai pot muri?”

Mă întrebă îngerul înainte de-a fi
Și chiar mai dinainte de a deveni.

I-am răspuns: „De-a lungul drumului!”

M-a întrebat: „Acolo e cimitirul?”
„Nu”, i-am zis, „Este golul necuprins”.

El zice: „Dar nu vreau să mor în firul
Care desenează zefirul ce suflă
Din Epirul unde nadirul curge
Prin vene din inimă-n sânge!”

„Nu! Acolo nu vei muri ca adiere!
Ci vei fi etern ca o mângâiere
Cu care, celei dintâi mame,
I s-a prelins prima lacrimă
Și prima picătură de lapte
Ce i-a îmbumbat în sân.

Ca atunci când ești privit din spate
De trecutul din care, fără a-ți imagina
Că îi vor crește paseri de noapte țipând
Spre a nu fi uitate, te va urmări și
Îți va înflori un adânc în înainte.”

Îngerul însă insista să mă întrebe:

„Unde se moare? Unde să mor
Când nu mai pot muri?”