Copilul începuse
în timpul poveștii să împletească
aurul
de părul mamei...
împletindu-l în năvoade;
și, din dragoste, și-a turnat puțin în ureche.

Am găsit în mijlocul camerei o ladă
din
aur
care se zbătea pe podea,
săltînd dintr-o parte sau alta ca un cal sălbatic. M-am aruncat deasupra
lăzii și am deschis-o: copilul plîngea.
Limba îi era poleită cu aur și, din gura lui
în care tăcerea înflorise,
m-a rugat să nu-l manînc.
Am tras capacul, am ridicat lada cu o mînă
și am înghițit-o cu o mișcare firească de șarpe.

Altă dată l-am vazut
citind din
cîntul douăzeci și trei, el,
atunci, fără plete de aur.
Aș fi vrut să-i vorbesc despre multe,
despre cine este,
să-i povestesc viața
în timp ce-i împodobesc capul cu struguri,
în timp ce mă bucur de toate chipurile lui.
Încercam să mă dezvălui.

În gură crește tăcerea:
lovește în bolta palatului,
vrea să fie înțeleasă, cerebrală,
articulează voința de a vorbi: poate ar trebui să tai limba.
Cînd mă gîndeam la limbă,
se zbătu în burtă, asemenea unui tată, lada de aur.

Ies pe străzi repede,
vara, trec pe lîngă florile cu picturi umbroase,
o iau în sus pe strada unde copilele scîncesc și, de
acolo, cobor în pădurea plină de cercuri. Speranța se adună
peste pădure ca ploaia,
pămîntul
se mișcă asemenea unui leagăn.
Privesc recolta. În curînd se va vesti risipa
și risipa va deveni chemare,
Soarele
se va naște!
Visele de copil mă îndeamnă

la atît de multe:
nimic despre risipă nu gîndește copilul,
el doar risipește.