pentru că pe timp de război verdictul
nu se mai pronunță cu voce tare ci se înmânează personal
m-am ridicat de la locul meu și am pornit spre judecător cu inima în dinți

nu îmi pasă că sângele îmi curge pe bărbie că aorta nu mai poate fi salvată niciodată
(de când cu evenimentul acela pe care nu o să-l pomenesc acum
aici în această lumină stranie a poeziei)
îmi ziceam în timp ce mă apropiam de jude
lasă
o să mă spăl foarte bine pe dinți diseară când va cădea iar curentul odată cu raidurile aeriene

lumina de amiază venea de undeva de sus cam de pe unde se mai întindea mama
pe vârfuri să ia de pe șifonier ceva bun pentru copilul ei
judecătorul mi-a dat verdictul
în degetele mele verdictul era de pluș
când am făcut doi pași era o poză din copilărie când am ajuns pe hol era un ambalaj al unui sentiment
pe scări era o hârtie scrisă șoptit
am zis în lumina de amiază că o să mă uit acasă mai atent

deși coboram scările ele mă urcau deși stăteam drept vedeam totul de pe tavan ca o muscă
în mâini țineam verdictul care se schimba constant
mă uit diseară am repetat crezând că mă aude și se va opri
pe durata raidului după ce o să mă spăl foarte bine pe dinți
cu peria de șters petele de inimi
în timp ce voi sfărâma aorta între măsele să fiu sigur sigur că nu va fi salvată niciodată
și evenimentul ăla uitat

verdictul continua să se transforme cu mâinile la urechi
în lumina raidurilor aeriene trăiam alături de ceilalți pe burtă
pe cei mai norocoși îi vedeam clar cum făceau dragoste foarte aproape de moarte