m-am întors de unde-am plecat

mai bătrân cu o călătorie

prin marele labirint al iluziei

mai bătrân cu un ritual

al morții și al renașterii

mai aproape de fericire cu un vis

și totuși mai departe de fericire

cu o durere, cu o absență, cu o spaimă

am mers ca un tren personal

pe linia vieții

am oprit în gara cutare, în gara cutare

ba o inimă, ba o palmă

ba o privire fugară

am trecut prin tuneluri

care semănau cu iubirea

dar întunericul lor

era doar un cer fără stele

am mers ca o corabie

pe ape fără glas

sau prin vârtejuri de lacrimi

în căutarea unui adevăr

ce duhnea a tutun

și a pălincă de prune

de foame, am înghițit și umbre

și gălbenușuri crude de soare

și paradisuri crepusculare

și bucăți mari de promisiuni nemestecate

nu-i bai, am tușit o mie și una de nopți

și am zburat pe covorul de sânge

până la împăratul din creier

m-am îmbrăcat cu straiele sărăcăcioase

ale cuvântului

și am cerșit mângâiere

sub acoperișul albastru

ploaia mi-a fost

cea mai ieftină consolare

m-am întors de unde-am plecat

reconstruindu-mi cuibul dărâmat

reconstruindu-mi cetatea

din ruinele amintirilor mele

acum, muzica universului

îmi umple paharul melancoliei

păsările mă privesc

ca pe un frate de-al lor

mai mare, dar fără aripi

și cu ciocul încovoiat

spre propria inimă

ceva mă apasă pe umeri

oare arhitectul destinelor

îmi verifică rezistența

și stabilitatea construcției?

sau poate că pământul

nu mai poate de dorul

pământului ce plânge în mine?

dar respirația asta, ce e?

tot intră și iese cu buzunarele

pline de suflet

tu, cui mă vinzi, necurato?

m-am întors de unde-am plecat

în fața paginii albe

și-mi povestesc rătăcirea