M-agăț cu disperare de unii oameni mari

Și-ncerc pe cât posibil să-ndepărtez prostia,

Dar, vai, pe zi ce trece, aceștia-s tot mai rari,

Și simt cum mă încearcă, în gânduri, nebunia.

La ce mai este bună o viață printre vii?

La cine să m-aștept să-mi prețuiască mintea?

Trăim ca niște păsări, orbind în colivii,

Și-n cântecul de jale, ne ignorăm sorgintea.

M-agăț cu disperare de cărți și le citesc,

Sperând ca dintre pagini să strige fericirea,

Și parcă-n cărți îmi vine de-a pururi să trăiesc,

Dar inima îmi spune c-acolo nu-i iubirea.

Tu spune-mi, Preamărite, ce este de făcut

Când inima și mintea se contrazic întruna?

Arată-mi, tu, răspunsul, că-n tine am crezut

Așa cum cred în Soare, când mă adoarme Luna.

M-agăț cu disperare de unii oameni mici

Și-ncerc pe cât posibil să le accept prostia,

Dar, vai, pe zi ce trece, aceștia-s inamici,

Și simt cum mă încearcă, în gânduri, nebunia.