bonjour tristesse

1. luni subterane în tonuri înalte tu
numai tu dintre toți bei rom alb cu mănuși negre.
piano music tu
numai tu dintre toți te pierzi într-un lan de rapiță
înflorită. frînă bruscă
prin fața ta trece tramvaiul negru cu geamuri fumurii
parcă peste tine.

tapetul în tonuri de gri luna în costum de înmormîntare tu
numai tu dintre toți te oglindești în apă și
te îneci.
cerul într-a 7-a cădere nervoasă tu
numai tu dintre toți te uiți în ochii broaștei
bonjour tristesse.

asculți cum moare o floare tu numai tu dintre toți
dai ceasul cu o oră în urmă ca să trăiești
mai mult.

el capitalismo foraneo

2.spune cît de mult îți dorești să te pierzi
cît de mult să te vinzi
cît de mult să-ți rămînă din tine
pentru o remușcare
un semn că exiști

e trecut de miezul nopții disperării și singurătății
e trecut de tine și de cei care-ți erau
prin preajmă
e tandru felul în care te gîndești că ai putea
așeza capul pe tăblia de lemn să strîngi
din maxilare

pînă storci
oaselor
o lacrimă

spune cît ți-a mai rămas
în portofel
spune cîte zile au să mai fie la fel
înstrăinat de tine
mai rău ca un bărbat care nu-și mai recunoaște
femeia cînd îl trezește cu un sărut

spune cît de mult mai contează să fii
lucid
încleștează-ți pumnul pînă te sperii
că-ți plesnesc
oasele feței

primul mit al dragostei noastre

3. doi sori în fiecare dimineață la răsărit,
doi sori la apus.
două luni deasupra noastră ne luminează
prin tavanul subțire și
e vară de o sută de ani.
așa ne-am cunoscut: în decembrie, cînd
cireșele dau rod a doua oară.

ea avea părul de culoarea fierului topit
și-n ochii ei mai încăpea un cer.
avea buzele din boabe de rodie și mîini
de caolin. se mișca precum un dansator
pe o sîrmă întinsă deasupra lumii.

m-am îndrăgostit aproape instantaneu.
nici n-ai fi avut cum să n-o placi: umbla vorba despre ea
că înviase un mort cu un singur sărut,
cîteva străzi mai încolo.
i-am deschis ușa și am poftit-o să intre.

înainte să-și atingă buzele
de ale mele mi-a spus că mă poate învăța
să văd lucrurile care se ascund în lumină –
așa cum noi, cînd eram copii, ne ascundeam în întuneric.
iar cînd a vorbit, am auzit sunetul mării
în vocea ei: valurile, briza, țipătul albatroșilor,
vocile vesele ale pescarilor, clipocitul peștilor care sar
din apă în lumina lunii pline.

ce orb am fost, ce orb, pînă să văd toate culorile
acelea! oo, da, ochii ei,
în care încăpea întregul univers, picurau
în ai mei, gura ei se topea în a mea, ne uneam cerurile
cu vîrfurile limbilor. în mintea mea explodau milioane
de nuanțe noi, culori pe care nu le pot descrie
altfel decît zboruri, muzică, plutire, dragoste
liniște și voluptate, dorință și împlinire și
amestecuri infinite între ele.

mi-am simțit memoria cum întinerește și îmbătrînește
în același timp. ca un rîu care se umflă
apoi seacă, golindu-se de toate reziduurile.
deși nu-mi aminteam, știam că toate durerile
dispăruseră și, în plus, știam că de acum
nu-mi mai e teamă de nimic.

următorul lucru pe care l-a făcut:
m-a tras atît de aproape de ea că
îi simțeam zvîcnetul din piept în pieptul meu,
apoi și-a înfipt mîna și mi-a oprit inima.
m-a rugat să-i fac același lucru.
în liniștea de după am auzit timpul
cum înțepenește ca o locomotivă
cu aburi într-o gară de sticlă.

acum trebuie doar să ne iubim
ca să rămînem în viață,
a spus.
apoi cu sexul m-a lins pe toată pielea
pînă am devenit lichid
în clocot.

și eu am mîngîiat-o și am lins-o,
de asemenea –
și s-a făcut torță vie.
cînd ne-am amestecat, ne-am prefăcut împreună
într-un abur ivoriu
ce a umplut toate golurile din cer și din pămînt.
și peste tot au crescut flori din culori
de muzică și zbor, de dor și alinare.

oo, și după ce am făcut dragoste
trupurile noastre au devenit magnetice.
peste tot unde mergeam,
dacă nu era, se făcea dragoste și se lipeau de noi
oameni de toate vîrstele.
noi dezlipeam pe fiecare cu grijă și
ne sărutam locurile fierbinți.
în urma noastră rămînea o lumină
mișcătoare ca aurora boreală.

așa a fost dragostea noastră timp de o sută de ani
care-au trecut ca o vară.
doi sori la răsărit, doi la asfințit
și două luni în fiecare noapte deasupra trupurilor noastre.
trebuie doar să ne iubim
ca să rămînem în viață,
zicea, și ne prindeam unul în altul
ca fulgii de păpădie într-un
vîrtej de aer.

cu mîna acopeream soarele celuilalt
și se făcea noapte.
pînă în cele mai îndepărtate galaxii
se auzea sunetul dragostei noastre.
și voi veți auzi:

dacă nu există mituri despre dragoste,
trebuie inventate. și cu răsuflarea tăiată,
așezați în genunchi în fața radiourilor, a televizoarelor,
o să le ascultați în fiecare seară sau dimineață
și veți învăța
să vă supuneți lor.
...

extrase din atlasul unei lumi dificile

5. demult, cînd nu aveam ce mînca
am strigat cu gura deschisă;
ecoul mi-a adus o bucată de pîine.
cînd a venit vremea să iubesc femei
pe sub piele mi se strecurau
căutîndu-mi sufletul și pluteau
ca semințele de păpădie
spre pămînt.
cînd s-a făcut vremea să gîndesc
m-am așezat sub cerul înstelat
și-am așteptat; din cer
a căzut un meteorit;
am luat bucata aceea de piatră
și-am aruncat-o strigînd:
tu care mi-ai trimis o piatră
ia-o înapoi, prefer să nu gîndesc.

demult, cînd nu aveam ce mînca
am strigat cu gura închisă.
din ochii mei durerea a curs
în interior și m-am scufundat
ca un îndrăgostit nemărturisit
sub sărutul oceanului.

6. în țara coloșilor care strîng în pumn
oameni, să-i atîrne de cer
mi-aş dori să fiu mai puternic decît un stejar
să-mi înfig picioarele în pămînt
pînă ating sîngele oamenilor cu tălpile.

voi merge pe el cu ochii închiși
cu braţele întinse în noapte
pînă voi ieși din întuneric
la fel cum iese din mormînt
țipătul unui îngropat de viu.

cînd fac dragoste cu tine
am ţipari electrici în sînge
și-mi pun un bec între degetele
de la picioare și la fiecare sărut
se face lumină în întregul univers;
dar eu ţin ochii închişi
nu cumva să te scap
de te-am prins între gene.

7. într-un tablou tăiat în piatră
de o mînă care nu tremură
el îşi tăia venele cu o coardă de vioară
dar sîngele lui nu voia să curgă
și trupul i se făcea tot mai mic
încît lumea s-a simțit datoare să intre
puţin cîte puţin înăuntrul lui
pînă a intrat toată.

în jurul lui rămăsese nimicul
dar şi nimicul a ieşit din el însuşi
ca dintr-un costum de cosmonaut
şi s-a ascuns între puls și respirație;
el a privit o vreme în jur
și a oftat din adîncuri
sorbind puternic aer în piept
pînă s-a tras cu totul în sine.
apoi, mulțumit, de ce a făcut
s-a aÅŸezat la capul umbrei sale.

8. o altă zi de împins pereții cu palmele
dincolo de grădină sau de stradă.
o zi în care m-apucă mutatul mobilei
și-mi vine să-mi așez patul de-a curmezișul
în intersecție la universitate.
o zi în care vreau să împing tavanul
cu lacrimi de bucurie curse în sus
să fiu un om cu o mie de etaje
privind lumea cum se face mică.

dar astăzi e ziua în care împing în pereți
și-i simt cum intră în mine.
îmi doresc să am putere să-i împing dincolo
de intersecție, dincolo de oraș, dincolo de munți
măcar să-i pot duce departe de casă,
departe de stare sau numai să-i scot de sub piele.
să-i îndepărtez de locul acesta
unde s-a făcut iarnă de parcă a înghețat iadul
și ninge pînă se vorbește că fulgii
sunt resturi de stele.

nopțile, alerg prin ziduri
după vise rămase în cărămizi dimineața sunt singur
și viața mea e ca un miros impregnat în tencuială.
așa că mă trezesc și încep să împing în pereți
a nu știu cîta oară împing și nu pot.
nu pot împinge pereții ăștia
pînă la tine.

9. în mintea mea se macină statui de lumină
din praful lor aștern oglinzi
în care se află trecuturi și viitoruri
și unde marii alchimiști ai iubirii
au îngropat cerul cu toate corpurile
care îl locuiau.

în sufletul meu lumina se depune
ca o brumă pe trupuri înghețate;
suflu asupra lor pînă le dau viață
și în mine mai moare un om.

atunci, în spatele fiecărui corp ceresc
se naște o lume inversă
văzută ca un castel înecat într-un lac;

și cînd nu vor mai fi oameni
de murit în trupul meu
la castel vor trage
trei salve de tun.

10. lumina e pe sfîrșite, voi măcina umbre
să fac din ele umbră mai deasă
atîrnată de oameni asemenea
unei cozi de cometă.

cînd macini umbre ți se face brusc teamă
și atunci fiecare cuvînt e un nasture
ce încheie haine întunecate.

cele mai frumoase sînt serile
cînd oamenii se împart unul la altul
și ajunge pentru toată lumea.

cometele se prefac în amintiri
iar eu îmi lipesc urechea de pămînt
să aud toate acele povești.

mă simt o simplă bucată de lemn
care ține în ea toate icoanele.
...