Mă împresoară toamna ca o într-o suferinţă
Şi vremea îmi apasă coloana tot mai greu
Încerc să port în mine o tragică sentinţă
Si atunci când mă mai doare, mă cert cu Dumnezeu,

Nu ştiu a câta toamnă îmi este acea povară,
Nici câte foste gânduri mai pot a număra,
Dar frunzele de sânge care se rup să moară
Mă fac să număr parcă, iubiri din viaţa mea,

Şi plopi înalţi de bronz se scutură în vale
Vecernii se repetă în ritmuri nelumeşti
Se-aud cântând la munte cântări medievale
Dar ce rost mai au toate, când tu nu mă iubeşti !

Mă împresoară toamna ca într- o-mpreunare,
Şi cicatrici uitatate mă dor ca la-nceput,
Mă cert cu Dumnezeu să-mi dea o condamnare,
Ca frunzei ruginite ce zboară spre trecut !