ciorne, ciorne, nimic curat
şi cad în numărarea stelelor citindu-l pe Descartes
nu l-am înţeles niciodată,
e adevărat
nominal era lângă mine câte o fată
cu sânge pur sânge
cu nume de graur
de-i puteam plânge
în numelui aur

mai încolo mi-am reamintit de Descartes,
că Dumnezeu umblă mereu cu capul spart
de la o piatră
ori de la un vis deşart
în care latră

mai erau şi Kant şi Nice
lor oricum le-ai zice
nimicul li-i pe înţelesul tuturor
din popor

şi mai erau, Doamne, mai erau
până şi Eminescu
pe care mi-l amintesc cu
alifia de mercur trasă pe maţe, cică împotrivă de sifilism
era un truism
că va muri

te-aş cutremuri
fată
cu apa ta plată
pe ţâţe
dar e încă dor s-aţâţe
din stele
lui Descartes plată