Plouă toamna din veacuri, cu aceiași fiori
peste noi, siluete de foi
duse departe-n terori
și-n cerul cu nori,
și-n pământul prea reavăn,
și-n morții iubirii, cei goi,
cu vietăți, plante, boli

Invernale petale de flori,
plouă-n... ninsori,
abia treziți, ștergem
din ochi alți urdori

Roadele lumii noi,
germenii supraviețuirii de-apoi
au nevoie și după moarte de trup
de-o încă bună, nu de-o rea creștere,
plouă cu alte averse
primăvara la noi ca-n Hanoi,
plouă intermitent, de mai multe ori,
până în zorii eterni, următori

Numai vara ploaia vine cu sfinți,
Petru și Pavel intră în stânci,
plouă în pietre, plouă munții cu văi,
plouă pe câte-un pas cu pași,
pneuri ude, parapeți izbiți, accidente,
Ilie e la timona învolburaților nori
precum îndemnul misiunii de-a nu mai ploua
de-a mai aduce vânt moderat
până la dispariție
și grea secetă

Majoritatea am uitat,
natura ne oferă
ca o iubită mamă astăzi blamată
totul pe gratis

Și noi, proștii, îmbătați de-o viață nouă,
venim supărați, o călcăm și-o distrugem,
punem zgură de alumină și gips,
o îngropăm ca pe-o poezie uitată-n ciment