femeia, coajă pe rana gândului necugetat de către Dumnezeu
că nici Acesta nu-şi ştie toate gândurile
omul se ascunde în chiloţii de vară ai Lui
să gândească în cerească făloşenie despre muiere
ea îi toarnă peste durere cunoaşterea trupului ei
cât despre suflet mai lasă-l să se spele pe labe în interior
să poată apuca merinda de curăţenii
din spice de iubire femeia face pâine de aer bărbatului
să-i hrănească pieptul întru curaj
pleacă la război de sticle în cramă
lăsând-o singurică să astupe în coajă rana gândului necugetat de către Dumnezeu
demiurgul prinde de veste şi cugetă
şi gândul lui se face faptă de infinit
coaja se usucă ivind pielea subţire a obrazului iubirii
pe unde lunecă lacrima spre estuarul buzelor pentru şoaptă
acolo se ascunde sâmburele tunetului şi al tăcerii
femeia fotografiază sfinţii şi-i pune-n pereţii mănăstirii păcatului
călugării acesteia ies pe geamuri
mănăstirea se cufundă
rămân doar sfinţii şi o pictură în mărime naturală a lui Dumnezeu
în oglinda bărbatului
doar doar va face armistiţiu cu sticla
chiar de-i plesnesc măselele
gândului negândit