Am privit de atâtea ori marea, nu pentru că în alte locuri nu aș avea ce vedea sau revedea, nu doar pentru că am avut prilejul, ci i-am căutat imensitatea, în fața ei celelalte lucruri rămânând departe. Mi-a intrat în suflet cu partea ei de viață, cu libertatea păsărilor care se ridică-n gol. Îi caut mereu creșterea valurilor, care aduce lucruri din adânc. Și, în același timp, odată cu valurile, cresc zorii dimineților mele calde, în stropii, care mă ating și mă întorc la mine. Și unde aș mai putea să merg să-i simt acest aer din adânc? Și cum să uit să mai privesc de unde vine această grămăjoară de soare?