Ți-am cules iar, corcodușe, iarna,
un coș mai mic, că nu mai am răchită,
poate-ți vor face bine pe inimă, pe rana,
ascunsă-n ochelari cu sticla aburită.

Îți scriu târziu această ultimă scrisoare,
sub felinarul și lumina a doi ochi de cerb,
îndepărtându-mă ca o ninsoare,
silabă moartă-n umbra unui verb.

Împleticit, ca o bucată de-ntregire,
a unui suflet spart, cu ochii gri,
daltă smerită-n rugi de-nmărmurire,
ca libertatea-ntr-un tărâm de colivii.

Petunii de ceață, ca un murmur de bronz
pe strada de dincolo de opusul vieții,
ca orezul puțin din traista unui bonz,
biet muribund în Șambàla tristeții.

Locuiesc într-o viață cu pereți de scorburi,
umbră ascunzându-mi cadavrul de lumină,
copac pierdut într-o pădure de ierburi,
fir căutându-și, pământ de rădăcină.