Gândul, ca o nimfă, se imaginează fluture
Pentru că în sânge încă poartă zborul
De dinainte de a fi fost născut.

În același fel în care umbra se visează multă,
Asemenea fiicei luminii, fiindcă i se sting
Adâncuri peste care nu s-a întins
Din însoriri spre a răsări.

Ca durerea pământului de sub pașii
Care simt cum cresc pe sub tălpi ierburi
Pe care și le imaginează cărări întinzându-se.

Un întreg a ceea ce rămâne din aceiași devenire
În căderea fructului din ramul unde încă era
Prefăcut în același dinainte ce strânge
Floarea, parfumul și culoarea.

Fluture așezat pe linia de pe firul ierbii
Legănat ca orizontul în privirea marinarului
Surprins de tăcerea ce i se înalță dintre valuri.