au murit mai multe iubiri în mine, au murit și s-au uscat
ca mumiile, dar eu tot le trezesc și iubesc și e groaznic
pentru că iubirile vechi nu mai miros a viu și nici eu
și cerul are culoarea mortului și ploaia miroase a cimitir

apoi e imaginea asta, un fermier tăiat de propriul plug
de parcă ar fi vrut să se sădească pe sine în pămînt
în loc de cuvinte, să fie regele rîmelor, să fie temutul
împărat al îngrășămintelor, să fie otrava tuturor dăunătorilor

și eu ca un necromant vesel, îl înviu pentru o țigară
cît să-mi spună, bă mortule, sunt mai viu decît tine
eu nu mai iubesc moarte, deși mie mi s-ar cuveni, dar tot
te agravezi, te ambiționezi, și uite cum trece vîntul prin tine

ca un bliț și îți lasă imaginea pe frunzele care cad, cum să
fii tu conducătorul rîurilor, să hrănești pămîntul uscat
tu trebuie să dai testul final, să-ți pui umbra să sape
în noapte pînă îți găsește și ție un loc și o amețeală de bețiv

din care să îți revii pe pieptul unei fecioare care n-a apucat
să iubească niciodată pentru că a murit din neiubire
și tu, necrofilul, vrei să o apuci de inimă și să o trezești
dar ea are vîrsta universului cum vom avea toți

sunt pregătit să fac dragoste cu tine dacă reușești să ieși
din propriul cadavru, să scapi de trecut, să stingi lumînarea
să stăm pe întuneric și să ne atingem ca niște nevăzători
să aud muzica adormind, murind, de parcă ar fi morrison

să stăm în cadă și să murim împreună, să avem venele pline
de dragoste, că dragostea nu e viață, dragostea e întoarcere
din morți, e cuvîntul care întoarce universul de la capătul lui
la începutul lui, să facem dragoste ca stelele moarte în noapte

poate nu știți, dar dacă iei un mort în brațe, simți toată dragostea.