Ce oboseală, ce sfârșeală,
Când iarba crudă e uscată,
Ascultă norii cum plâng, tată,
Ascultă-a vieții melodramă.

Îți mângâi părul de văpaie,
Și ochii mari, întrebători,
S-aprind în noaptea neagră sori,
Și viața plânge și mă doare.

De mână amândoi, cu teamă,
Pornim spre câmpuri, spre lumini,
Pornim tăcuți, ca doi străini,
Și noaptea plânge și ne cheamă.

Și peste noi ning anotimpuri,
Zăpezi de gânduri și de ploi,
"Tăticul meu, ce e cu noi,
De parc-am fi uitați de timpuri?"

Nu e nimic, aceasta-i viața,
Să mergem, viața suntem noi,
Dar adormim pe după nori,
Și ne-nvelim cu dimineața.