Printre uluci cărarea ca oțelul sclipea.
Apăsam în pas pământul până la sânge.
Urcam după o rază nevăzută de stea
Fără să știu de am să râd sau de voi plânge.

Ajuns sus îndrăznea numai tăcerea
Să tulbure distanțele fără vie măsură.
O albie plină de rufe uscate se odihnea
Lângă o tâmplă de prispă ca o răsură.

Un fântânar oferea ciuturi pline cu sete
Și carafe spumegânde cu ceruri de aur,
Arhangheli, lincși, călușari, minotauri,
Sânziene, inorogi, centauri, zâne, egrete…

Îmi amintesc că am plătit foarte puțin.
Mi-a turnat parte de cer albastru în gând.
În mâini ciutura îmi tremura ca potirul divin.
Mă împărtășeam ca un ostaș ucigând.