Sunt obosit de verificări.

De construcții, de adaptări.
De rugăciunea care cere, care dăruiește,
Care mulțumește și astfel stăruie.

Și nu înțeleg de ce trebuie
Să fiu acolo unde nu am fost
Când mi s-a cerut să fiu!

Sunt obosit ca o tăcere
Ce rostuiește pentru a nu mai grăi.

Obosit de solicitarea, chemarea
Și colaborarea dintre plinire și gol.

Atât de obosit încât nu mai pot să ascult
Cum cad, asemenea stropilor, bobii ce pe ramuri
Încrețesc din rădăcini care drapează
Umbre în care se adâncesc.

De aceea, te rog, lasă-mă să mă odihnesc
Asemenea luminii ce cu întuneric își îmbracă adâncul!