lecţia despre nimic
exerciţii de imaginaţie

decorul e simplu.
imaginaţia fiecăruia îl poate îmbogăţi după bunul sau răul plac al inimii. cîte nu poate face Boris!
sugestie: o scenă goală împărţită în două de un gard de sîrmă ghimpată care se continuă în public

muzica se aude imperceptibil. ar putea fi orice gen, interpretare, execuţie de calitate sau rateu. pentru cei care nu îşi pot imagina sau desluşi între urechile lor cum vine asta propun regizorului ca la intervale egale să ridice puţin volumul repetînd obsedant refrenul unui cîntec probabil uitat de mulţi, dead or alive - absolutely nothing

în partea dreaptă a scenei nu se întîmplă nimic. sunt doar procese vegetative, precum în partea dreaptă a creierului. încercaţi să vă imaginaţi asta.

în partea stîngă a scenei activitatea neuronală lasă de dorit. nimeni, nici măcar eu, nu poate proiecta un personaj credibil, talentat, suficient de experimentat pentru exerciţiul nostru.

se aude o voce în difuzoare. se cere un voluntar din public.

vociferările celor care nu sunt aleşi se vor acoperi cu muzică la cerere. întrucît nimeni nu ştie cu adevărat ce vrea cînd vine la teatru, haideţi să ne imaginăm că muzica aleasă ar putea fi bauhaus she’s in parties. dacă nu reuşiţi rog regia să puna banda cu bauhaus.
(mai tare)

personajul ales aşteaptă pe scenă. nu face nimic deoarece nu i s-a spus.
aşteptarea lui se transformă într-un film de suspans. îşi dă seama că nu se pricepe. se trădează faţă de public. iar publicul reacţionează ca la teatru. imaginați-vă o peliculă de suspans, un film de acțiune cu multe cascadorii și efecte speciale filmat pe scenă. mașiniștii sunt asudați de efprt schimbînd decorurile cu o viteză infernală. cînd oboseala îi nimicește, piesa îi cuprinde îi integrează, îi transformă în figuranți și ei mor pe scenă în explozii magnifice sau schimburi de focuri și replici între personajele principale. alți mașiniști le iau locul, le iau trupurile de pe scenă și acțiunea continuă.

Boris K schimbă scenariul la fiecare 15 minute şi piesa se schimbă dramatic. imaginați-vă un meddley bine mixat din toate filmele de acțiune pe care le știți. personajul negativ spune ”nu trage dom Semaca, sunt eu Lăscărică!” iar cel pozitiv îi replică ”Asta la vista, baby!”. nu vă place piesa şi nici fețele actorilor. apoi dintr-o dată toate scenariile, toate replicile, toate acțiunile, toate story-urile și cascadoriile se adună într-un singur personaj, personajul de pe scenă. personajul universal. el e omul-teatru, e bărbatul-film, e personajul capabil să joace de unul singur scenele erotice din Basic Instinct. (cum reacţionaţi?) (doriţi să plecaţi?) (nu se poate ieşi pînă la pauză) (de fapt spectacolul nu are pauză) (viaţa se trăieşte fără pauze)
nimicurile cotidiene nu sunt pauze. nu sunt rupturi. ele trăiesc alături de noi. împreună cu noi. în noi. aşa ca nişte animăluţe de casă fără o formă predefinită. interesant este că nu trebuie îngrijite. nu trebuie scoase afară să-şi facă nevoile. îşi fac nevoile în noi şi adoră asta. vă puteţi imagina asta?

regizorul intră pe scenă şi îi spune ceva la ureche personajului. faţa acestuia se luminează. o schiţă neterminată pentru zîmbet şi mîini, în registru subtil, i se încheagă pe faţă.
voluntarul pare că a înţeles ce trebuie să facă.

moare.

din culise apare un maşinist care îl apucă de mîini şi scoate de pe scenă.

se cere un alt voluntar.
de data asta e linişte în sală.

pentru a mai înveseli atmosfera, regizorul intră pe scenă. îşi agită mîinile.
(liniştiţi-vă!)
(e doar o piesă de teatru)

din nou muzică. bună.
un refren pe care îl ştie toată lumea. please don’t go – double you

regizorul dublează miza. îşi scoate hainele rămînînd gol pînă la brîu. dansează ca un trup prizonier în alt trup în alt trup și așa mai departe care, prin frecare vrea să fie fosforescent.

în întuneric.

merge în public de unde alege un nou personaj. muzica se opreşte brusc. regizorul urlă ca un descreierat. (tu eşti alesul)

(eu? eu am o moarte mică, pipernicită. neîngrijită. poartă şosete desperecheate. și are o singură ţîţă, lăsată. cealaltă extirpată pentru că o să devină o modă.)

(dacă joci bine rolul, vei avea o moarte blondă, 90-60-90, bronzată natural în caraibe, şi foarte pofticioasă. o moarte numai pentru tine, pentru totdeauna.)

personajul zîmbeşte larg, cam cît strîmtoarea Bhering.

începe.

nu am înţeles niciodată de ce nu a început cu începutul. a început de undeva unde nici eu nu ajunsesem încă să îmi imaginez

imaginaţi-vă dumneavoastră

omul îşi împreunează mîinile ca si cum ar cuprinde între palme o sferă.
(încercaţi să vă imaginaţi asta)
apoi cu un gest brusc îţi pune antebraţul stîng în încheietura mîinii drepte.
(sau asta)

se aşază în poziţia lotusului şi începe să-şi legene uşor capul. apoi gradual începe să îşi legene întreg corpul. începe să urle.
corpul îi este apucat de spasme de parcă ar fi posedat de toţi demonii care n-au mai încăput în dumneavoastră.
îi e rău.
încercaţi să vă imaginaţi un apus de soare care nu vă place. unul atît de prost făcut încît vă vine să urlaţi. încercaţi să urlaţi. dacă nu vă reuşeşte ţipătul, măcar ca în halloween 1979, imaginaţi-vă că soarele este un şobolan uriaş cu gura căscată şi dinţii nişte cuţite marca anthony perkins psycho scena duşului.

moare.

închipuiţi-vă reacţia sălii.

se aude muzică de o calitate îndoielnică. aşa ar crede unii.
romica puceanu. deschide bă groparule mormîntu... peste se suprapune umbra et imago gedanken eines vampirs.

regizorul intră pe scenă. e mînjit cu sînge împrejurul gurii. de fapt e murdar de sînge peste tot. vă puteţi imagina un nosferatu chel în vîrful capului sau pe woody allen în rol de vampir sîngeros.

cu o pronunţie clară şi precisă informează publicul că ieşirea se face pe scenă.
(nu vă grăbiţi. luaţi-vă rolul în serios. dumitale primul. nu protestaţi doamnă.)

se aude falco - out of the dark, însă se întrerupe rapid.

se sting absolut toate luminile.
inclusiv în blocul vecin.
şi în toată america. şi în china. şi în rest.
temă pentru acasă.
rămîne să vă imaginaţi asta.