poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ a învăța să dialoghezi cu sine sau cum să faci o breșă într-un zid interior
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2023-02-17 | | a venit iarna. trecem prin ani ca prin niște plase de oțel subțiri și tăioase. tăioase. unele corpuri putrezesc lângă ziduri. le învelim în vată. o să înceapă să ningă. nimeni nu va ști că sunt acolo. azi oricine poate muri in somn. eu înțeleg. ceva putrezește în mine. spun în cuvinte: nu vreau să fiu eliberată. vrem toți să fim atașați de cabluri groase care să ne lege strâns undeva, într-un loc pe pământ. plasele de oțel se mișcă din ce în ce mai repede. nu pot să explic ce înseamnă matricea. suntem în ea. realitatea e o rețea de pixeli cruzi, minusculi. mai trece un an. mă duc lângă ziduri. afară ninge. mă învelesc cu vată. cu cât mai multă vată ca să îmi fie bine și cald. copiii mei se gudură pe lângă mine ca niște câini. dar nu mai e hrană. nu mai e liniște, nu mai sunt haine groase care să le apere pielea fragilă de frig. și totuși cred că se bucură. au corpul vânăt și rece. ochii le sunt permanent deschiși. sunt albaștri ca la nou născuți. totul e albastru în jur. totul. copiii aleargă prin ninsoare. asta le place. de asta sunt bucuroși. nu știu dacă sunt în matrice sau nu. nu le pasă. probabil aceasta este o halucinație a unui crăciun care a fost deja. mai probabil e că sunt morți de mult iar eu îi visez. surogatele pot visa. în neștire. de fapt nu se mai pot ori când încep. nici eu nu mă pot opri. pun ca la un VHS vechi aceleași imagini care să mi se deruleze în minte. eu și copii mei în jurul unui brad de crăciun verde împodobit cu steluțe roșii și albe. râdem, ne zâmbim. trenulețul care începe să meargă pe șinele mici de plastic. cred că aici pun din nou caseta. până aici durează visul. cum trenulețul merge din ce în ce mai repede pe șine. dar nu se mai oprește. trece prin zid și dispare. acesta e momentul în care mă trezesc. inima mi se zbate în piept, tremur și gâfâi. sufăr. plâng. nu mă mă mai pot opri. apoi încet, încet mă liniștesc. mă învelesc cu plapuma de vată. surogatele pot sta amorțite mult timp. cu un rictus de groază înțepenit pe fețele frumoase și netede. cu saliva curgând încet la un colț de gură. se gândesc la copii ca la niște animale abandonate lăsate să moară acolo în preajma zidurilor. nimeni nu o să treacă pe lângă ele. și dacă o să treacă nu o să se vadă nimic. nimic.
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate