sufletul meu e prea încăpățânat
a învățat pe de rost numele locurilor și timpurilor
nu poate uita

ca la o radiografie
cineva își aruncă ochiul în măruntaiele mele
poate că el vede în mine nasturi și pasmanterii
care-au crescut ca perlele în scoică
pășim împreună peste o mare wireless
cu meduze wireless lipite de piele precum electrozii ekg

sunt bolnavă
viața e un cristal cu memorie cuantică
cu lucrurile vii și moarte ale fiecărei clipe
înăuntru

toți ceilalți vor să mă învețe să mor
așa cum duci la oliță un copil mic
dar sufletul nu vrea
se agață de fiecare cuvânt ca într-un autobuz plin
se apleacă înainte sau înapoi
oricât ar vrea altceva
și nimeni nu îl strigă