A fost odată un copil pe malul unei ape.
Și era în luptă cu toată lumea.

Lumea lui era dominată de cei ce “știau întotdeauna ce este mai bine pentru el”.
Numai el nu știa de ce “ceea ce era bine pentru el” nu îl făcea fericit.

Și cum nimic din ceea ce i se cerea nu îl făcea să simtă căldură, iubire, plăcere, pace,
copilul a început să lupte cu sine, cu ceilalți, cu ceea ce i se spunea că îi va aduce “fericire în ceruri”.

A luptat cu ceilalți și împotriva a tot și toate.
...și în iureșul de emoții și adrenalină s-a crezut fericit...

Bărbat fiind a înțeles că lupta îți dă motive de a te manifesta dar nu te poate face fericit.
Și a început să caute ceea ce pierduse fiind copil: unicitatea, individualitatea, sinele.
Lupta lui a devenit căutare. Căutare de sine. Căutare în alții.

Era trist.
Zilele treceau și copilul de altădată încă îi bântuia visele, speranțele, viața.
Se căuta pe sine cu ciudă, intens, la limita ființei,
în munți.

Se rătăcea însă mereu în ițele trecutului și
singur cu sine
reîncepea lupta cu toată lumea.

...și-a obosit...

...cea mai crâncenă luptă era cu El...Acel El spre care îl tot împinseseră alții...Un El pe care fusese obligat să îl iubească și pe care acum îl ura!

Și într-o zi, dintre nămeți de zăpadă, cu o ceașcă de ceai în mână, a înțeles cum a început totul:
“A fost odată un copil pe malul unei ape și era în luptă cu toată lumea...”

Deasupra lui cerul își desfăcea perdelele de nori și o lumină blândă îi mângâia fața înroșită de ger.

Un bărbat cu un copil suferind în inimă a băut un ceai pe crestele iernii și i-a cerșit copilului ascuns în cuferele minții doi taleri.

Zâmbind cu blândețe a înțeles în sfârșit că luptase până acum cu o ...alegorie.
Norii se desfăceau încă în fâșii albe desupra brazilor încovoiați de furtuni.

Bătuse de amiază, în vale, într-o clopotniță de mânăstire.
Cerul zâmbea.