Din cer nocturn, cade vestitul
Flămând de glorie - neiubitul
Arhanghelul speranței noastre
Împodobind tărâmul cu zestre.

Saturn, ce spintecă ca zarea
Cu coasa-i nebuloasa marea
Îl împunge pe arhanghel
Cu vârful armei de oțel.

Îngerul, purtat de dorul luptei
Se-neaca în ocean de haos
Cu pumnul strâns curgând în jos
Din ape cu țărâna ei.

Răbdarea, calmul și speranța
Degeaba sunt pe lume - clanța
Spre rai a fost împinsă
Iubirea a fost de mult stinsă.

"Dar ce-i iubirea?! Nemurirea!
Este răspunsul ce îl caut
Din cărțile ce le-am născut
Răscumpăr prin ea fericirea."

Zicând prin glasul minții - văzul
Arhanghelului-i se-ncețoșă,
Cum poate creatura lucra așa,
Cu cărți pe care le va citi fiul?!

"Pesemne fiul va tot știi
Că-n lume conduc numai așii"
Răspunde Anghel foarte epic
Scoțând din teacă lama câte-un inc.

"Străluce, tu, credință moartă
Sub a lumii întinsă soartă,
Te proclam spre nemurire
Ca să dai lumii de știre".

Și-l împinse către zid
"Pofta acum ți-o ucid"
Gropi adânci descind din vid
Spre Anghel și îl surprind.

Aparent, dar sabia,
Strălucea precum o stea,
Dar străpungeri de belea
Găureau armura sa.

"Unde ești tu sănătate?
Absența să te ajute
Căci în lipsa ei fac multe
Chiar din tine țes o punte".

Bestia ce-i scoate cu ața
Din sânge lui Anghel viața
Luminată e de firea
Sabiei ce strălucea.

"Vai ce armă dereglată
În afara nevoii-i aftă
Tu care ești fire curătă
O mânuiești de zici că-i artă".

Cu trupul mântuit de stele
Creaturii-i vânează mâinile
Întors, decis aruncă spre ele
Invocând o ploaie de inele.

Luminoase, glorioase
Spre gâtul bestiei nearse
Și cu aripile-i sfinte
Se împinge spre morminte.

Iar cu pieptul sfâșiat spre cer
Se-nalță în al coasei mister
Plătind cu globule de fier
Tribut nopții și al său ger.

Și cum ea din rău se-ncarcă
Pe arhanghel ni-l despică
Metamorfozat în stele
Sub esență de mărgele.

Va mai trece înc-un secol
Și-un arhanghel va ieși din gol
Reîncarnarea sa-i vestită
Lumii și e proslăvită.