Câteodată nu mai am nimic de spus. Ferestrele se închid pe dinăuntru ca niște cochilii cu dinți. Dimineți solitare din care soarele mușcă câte puțin, lumina arde pe piele.
Te joci în părul meu
din degetele tale picură întuneric
în grădini florile sângerează
mă întreb cât de bătrân poate ajunge un suflet

cu unii oameni nu mai vorbim niciodată. Tot ceea ce iubești se va smulge cândva în ceruri îndepărtate
va fi liniște când teama va dispărea, când cimitirele vor croșeta trupuri noi peste cei morți și cine a iubit mai mult
va umbla cu inima la vedere
viu de-a pururi

Îmi închipui dragostea ca o matrioșcă care se ascunde în trupul ei tot mai adânc.