La steaua care-a răsărit
Cuvintele se-nchină
Fiindcă atât de măiestrit
Le pune în lumină!

Poate demult s-a stins în drum
În vastitatea-albastră,
Dar raza ei și-atunci, și-acum
Poartă mândria noastră.

Icoana stelei n-a murit,
Ea este mărturia
Că până și-ntr-un infint
E-un strop de România!

Și astfel când al nostru dor,
De dorul lui jelește
O stea, pe cerul nopților,
Respiră românește.

Ca făcătoare de minuni,
În orice dimineață,
Ea cere-acestei națiuni
Trezirea ei la viață!

În nu știu care univers
O stea de s-ar aprinde,
N-ar ști să pună într-un vers
Trăirea ce-o cuprinde,

Precum o face-a noastră stea
Ivită-n miez de iarnă,
Care prin fulgii mari știa
Cuvintele să cearnă!

Fiindcă o stea a răsărit
La cinșpe de gerar
Și de atunci, la nesfârșit,
Răsare iar și iar.

O stea din lumi Dumnezeiești
Răsare din nimic
Făcând din micul Ipotești
Un Nazaret mai mic.

Se-ngemănează fericit
Divinul și-omenescu'
Pe steaua care-a devenit
Planeta Eminescu.