Mă bântuie Luna ca o făptură ce crește
Din umbra ce pe geam o lipește.

Alunecarea cu care mi se unduiește-n privire
Îmi apropie ființa de risipire.

Cu arcuri sunt pregătit a vâna a ei Făptură.
Săgeți, corzi noi am în rastel și untură.

Am multe! Mai multe decât își imagina Adam
Că poate numi lumea... Și câte mai am!...

Arcuri pentru orizontul cerului și curba Lunii,
Săgeți pentru bolta ochiului și gândul furtunii,
Săbii pentru burta lacrimii înainte de a se coace,
Pentru tăcere lanțuri ce pretutindeni pot să o îmbrace.

Ieri, spre exemplu, mi-am luat fir de prins cărarea peștilor
Și de stins din uitare adâncul peșterilor,
Pentru ca nu cumva să mă surprindă prin noapte
Luna îmbrăcată în făptură de șoapte.

Și ung continuu, insistent, fiecare corn până la vârf.

Repet permanent fiecare gest să nu îl uit.

Până acum nu a trecut nici o umbră de mine.
Noaptea doar mă mângâie cu parfum de sulfine.

Rastelul cu arcuri strălucește precum un Soare
Cu raze de jur împrejur întins cât o mare
Pentru care încă nu s-au construit corăbii să o străbată
Spre a-l aduce ca umbră a umbrelor din lumea cealaltă.

Se înfiripă tăcerea cuprinzându-mă de niciunde.

Din întinderea arcului crește puterea săgeți ce pătrunde
Dincolo de toate risipirile și îndoielile care în noapte
De făpturi ce nu mi le-am imaginat sunt aruncate.

Am arcuri și săgeți gata unse, puternice, nemaivăzute…
Scuturi, pieptare, coifuri, ciupii, săbii, sulițe multe, multe...

Am Arme fără număr! Numai pentru Lună încă nu am
Arcul și săgeata care să-i stingă Făptura din geam.