Mi-e toamnă-n suflet,
Deși ard verile în mintea mea de tine,
Iar plouă și se-aude un puternic tunet,
Când în subconștient apar doar fețe ce îmi sunt străine.

Te ascunzi după arborele de cafea,
Ce nu și-a aplecat crengile în fața vântului tăios,
Și din vârful muntelui urli mânios,
De parcă ar fi vina mea.

E vina mea nevinovată
Că te-am lăsat să îmi pătrunzi atomii,
Dar n-am greșit lăsând pe altă dată,
Ziua când mândru ai ales, să creezi haos în odăile inimii.

Te-ai jucat cu focul fără a ezita
Să arzi tot ce-am construit,
Mi-ai ars măsuță de cafea,
Pe care sfântă și făptașă, doar pe tine te-am iubit.

Mai toamnă sunt ca toamna pe sfârșite,
Uscată și fragilă, în viață mi-e doar trupul,
Sufletul l-ai îngropat, iubite,
A ars tot, răzbind doar fumul.