Și nici nu vreau, păcatele, celulele, mamele sunt la fel
Aceleași păpuși ale aceluiași teatru de prost gust sau loc de joacă
Pentru cei care au dat în mintea copiilor, azil, sau ce-o fi
Ne substituim unul altuia la nevoie, treaptă sau balustradă
Nu contează cine plutește, cine se salvează, cădem la fel
În golurile din noi, același vid ne umple după naștere
Suntem doar aerul din plămâni, baloane fermecate
Care se ridică singure la cer mai devreme sau mai târziu
Nisipul ne intră în ochi la fel, semănăm la modul cum îl scoatem
Cum ne ustură, cum ne doare, la fel cum soarele reflectă iubirea
Ca pe un copil nevinovat care face cu mâna mort de foame
Prin geamul ei termoizolant niciodată nu-l aude nimeni
Șoptim și insultăm la fel, susurul ne intră în urechi la fel de fin
După care prin tuneluri la fel de întunecoase îl extirpăm
Liniștea lui ne deranjează și renunțăm să mai mergem prin păduri
Avem aceeași frică să redevenim animale sălbatice
Vrem același adăpost, același culcuș cu iz de casă de piatră
Ne smulgem unghiile la fel, ne scoatem inimile pe aceeași tavă
Laolaltă cu toate nimicurile, după care alegem o foarfecă
Cu ea ne tăiem identic pielea, realitățile, prieteniile
Avem ochii roșii numai pe foi când ne căutăm bezmetici
Și lupii ne ies din măduva oaselor, aici e țarcul ideal
Oscilăm, pendulăm între a alege sau a fi lăsat în pace
În lume nu se mai nasc oameni doar se repetă unul la nesfârșit
Nu știu nimic despre tine și nici nu vreau, ai același schelet
Aceleași cuie în tălpi, sângerezi, plângi, ești la fel de lichid
Avem același tip de refugii, streașini, iubiți, iubite, frânghii
Întindem la fel cearceaful, foile de plăcinte, rufele la soare
Strălucirea ni se pierde după același procedeu de îmbătrânire
Aveam chiar aceleași obiceiuri, coșciuge, același chip cioplit
Suntem un șablon, un clișeu, împreună ștanțăm viața, moartea
Când murim lumina ne plesnește în creștet cu aceeași candoare
Ce rost mai are?!