să fiu iar ecoul care să-ți răspundă
atunci când mă chemi
să nu mai fug mereu din iubire în iubire
ca dintr-o cameră de închiriat în altă cameră de închiriat

să fiu un castel de nisip pe care marea să nu-l poată surpa
să mă ridic în cârjele unui echilibru
care să mă poarte deasupra ultimei singurătăți
să nu mai urăsc diminețile când totul e prea real
fără aura de mister pe care am grijă s-o adaug mereu

să nu mai cadă tăcerea pe umerii mei până doare
dragostea să nu mai stea ascunsă ca și frica
iar viața să nu mai fie un drum înfundat
să uit că nu există întoarcere iar tu să mă ierți
că sunt atât de singură și vorbesc cu tine
îmbătrânește tare greu uitarea

în această noapte înclinată de melancolie
eu doar să stau și să privesc cum se naște lumina
în ramurile copacului ce-mi crește în inimă