Lupii vânează o căprioară,
și eu plâng ca şi când
aş fi singură pe pământ.

Credeți sau nu,
adevărul are multe fețe!...
În vârtejul secolului,
respir ca un pește pe uscat;
între leii din cușcă
și leii din junglă
nu mai există nicio deosebire,
iar oamenii sunt prizonieri pe nave inexistente.

De ce mi se părea nemuritor trecătorul?
De ce mi se pare timpul lui o zi de arșiță?
Şi unde pleacă, pentru că de abia a venit...

Au fost multe războaie în lume în loc de cântece,
dar timpul trece de parcă nimic nu s-ar fi schimbat;
generațiile cer mereu eroi.
Aripile lor se frâng în zborurile care nu sfâșie aerul,
aerul alunecă pe cer mai repede decât secunda.

Aș fi murit demult pentru un zbor,
dar am luat frica aripilor frânte.
Iată-le cum se prăbușesc deasupra morții,
vrând să moară odată cu moartea care le-a ucis zborul.

Respir aerul acestui război
care își atinge propriile culmi
și oricine din orice învață să rămână în viață,
bându-și lacrimile până la sfârșeală.

Vreau să trăiesc, să vindec aripile frânte
pentru că aripa trebuie să fie în starea ei de aripă
ca să poată zbura printre florile pământului!

Vreau să trăiesc
să aud pământul cântând în limbajul mugurilor,
vreau să trăiesc
să vindec durerile și lacrimile vărsate!

Vreau să trăiesc
să vindec lumina melodioasă pentru următorul zbor
înălțat între glorie și ruină.

Vreau să trăiesc acele momente când suferințele
se transformă în speranțe; întreaga existență
este a cântecului și rănile ale pământului.
Ochii acestei lumi rostogolesc carele cu bocete,
și le aruncă din marginea genunii.
Toată sângerarea lui, toate lacrimile sunt absorbite
de grânele aurii într-o goană melodioasă
ca o comuniune universală.